Amintirile de la 6 ani se spune ca sunt clare ca luna. Eu ii contrazic. Mi-e greu sa-mi aduc aminte cu exactitate fiecare detaliu, dar stiu ca era vara si ca tv-ul din casa, mutat pe Cartoon Network, nedublat pe atunci, slava Domnului, era motivul principal de haraiala intre maica-mea si bunici. Pana cand, intr-o dupamasa, si-asta mi-aduc aminte ca prin ceata, bunica-miu a zis sa mut pe TVR1. Si-am vazut o droaie de omuleti care se-nvarteau pe un teren verde, cu oaresice linii albe si niste plase agatate pe margini. Mister de ce existau 2 culori diferite pe imbracamintea lor si inca unu singuratic care arata ca ratusca cea urata pe langa ei, fugind de mama focului. Plictisitor primele 5 minute. Apoi au venit explicatiile. Si-apoi m-am uitat la jocul de picioare din jurul mingii. Odata cu primele driblari nemtesti un zambet larg mi s-a instalat pe fata si curiozitatea copilareasca si-a spus cuvantul.
La 6 ani, bunica-miu a incercat sa-mi explice regulile fotbalului, sport ce avea sa devina mijloc principal de refulare vreo 10 ani de copilarie si adolescenta. Genunchii mei juliti si spiritul de "lasati-ma in pace, stiu eu ce fac" a fost cel care a produs sentimentul ca fata mamii e pe jumatate baiat si m-au lasat in banii mei sa joc ce vreau eu pe-afara, cu conditia sa nu rup hainele... prea tare.
La 6 ani aflam intr-o luna despre Beckenbauer, Portocala mecanica, Squadrazzura, Latinii naibii, Uite-i si pe-ai nostri, Gooool!, Fault, fault ce naiba!, Hent!!!!, Nu-i ofsaid... si altele. La 10 ani eram portar de temut pentru vreo 10 blocuri din cartier. Marturie stau cicatricile de pe genunchii mei foarte nefeminini. Jucam pe asfalt, rarisim pe iarba, niciodata pe gazon pregatit. Jucam cu mingi semidezumflate, din plastic, nicidecum piele cusuta, baituita si marcata NIKE. La 14 ani ai mei au incercat sa-mi explice frumos ca poate e vremea sa mai renunt la sporturile in care te-arunci, pe jos. Plus ca adolescenta isi facea simtita prezenta din greu.
Intr-a opta am incetat definitiv sa mai joc. Nici macar in poarta. Ocupata cu-ale tineretii dezechilibre hormonale, am uitat jocul care m-a facut sa inteleg de copil termenii de fair-play, joc de echipa, comunicare si concentrare.
Am ramas un fan avid al Campionatului Mondial de Fotbal si de fiecare data cand joaca nemtii mi-aduc aminte de dupamasa aceea, cand microbul sportului rege m-a luat si pe mine.
In toamna trecuta mi-a fost dat sa ajung pe Camp Nou, ma rog, pe langa el. Si-asa am aflat ce inseamna FC Barcelona. Mes que un club, zic ei. Un intreg oras - zic eu. Mentalitatea unei natiuni spune lumea in general. In meciul de ieri seara, cu Chelsea, pentru calificarea in finala Champions League, jucatorii clubului mi-au adus aminte exact de fotbalul pe care l-am vazut cu aproape decenii in urma. Jocul romantic, dupa cum e denumit, al Barcei e ceea ce am invatat eu ca se cheama fotbal. Si as vrea sa vad ziua in care macar un club la noi isi va aduce aminte de fotbal, asa cum a fost el gandit de englezi in original, si nu dupa cum l-au modelat proprietarii milionari de cluburi.
Analistii sportivi spun ca renasterea Barcelonei sub mana lui Pep Guardiola se datoreaza experientei lui la Barca pe teren. Altii spun ca e in toti spaniolii acel sentiment de joc frumos, joc cu scheme gandite si repetate la infinit, cu suturi din 6 si 30 m, cu ritmuri lente de tango si accelerari nebune in 15 metri. Daca n-as fi fost in Barcelona, as fi putut spune ca Barca, clubul, e doar un alt club de fotbal ai carui antrenori au stiut sa-si aleaga cu mare grija oamenii din teren. Asta daca nu vrei sa tii cont de scoala lor personala pentru juniori, a carui reprezentant il gasim in persoana lui Messi.
Dar FCB-ul e mult mai mult, intr-adevar. Ai impresia ca un oras intreg se strange pe stadion, ca tot orasul s-a construit in jurul clubului. Si traiesti aievea senzatia ca jucatorii reprezinta frumusetea arhitecturala a orasului, perfectiunea cladirilor lui Guell, euforia latina si suprarealismul picturilor lui Gaudi. Toate astea fac din finala Champions League de anul asta sa fie un "dream match" cu adevarat.
Asadar, daca aveti vreun fratior sau surioara care inca n-a aflat de fotbal, probabil ca meciul de la Roma ar fi un loc bun pentru explicatii. Ca pana la mondialele de la anu' mai e cale lunga, si dupa vorba transmisa pe cale orala pana la mine, balonul e rotund!
La 6 ani, bunica-miu a incercat sa-mi explice regulile fotbalului, sport ce avea sa devina mijloc principal de refulare vreo 10 ani de copilarie si adolescenta. Genunchii mei juliti si spiritul de "lasati-ma in pace, stiu eu ce fac" a fost cel care a produs sentimentul ca fata mamii e pe jumatate baiat si m-au lasat in banii mei sa joc ce vreau eu pe-afara, cu conditia sa nu rup hainele... prea tare.
La 6 ani aflam intr-o luna despre Beckenbauer, Portocala mecanica, Squadrazzura, Latinii naibii, Uite-i si pe-ai nostri, Gooool!, Fault, fault ce naiba!, Hent!!!!, Nu-i ofsaid... si altele. La 10 ani eram portar de temut pentru vreo 10 blocuri din cartier. Marturie stau cicatricile de pe genunchii mei foarte nefeminini. Jucam pe asfalt, rarisim pe iarba, niciodata pe gazon pregatit. Jucam cu mingi semidezumflate, din plastic, nicidecum piele cusuta, baituita si marcata NIKE. La 14 ani ai mei au incercat sa-mi explice frumos ca poate e vremea sa mai renunt la sporturile in care te-arunci, pe jos. Plus ca adolescenta isi facea simtita prezenta din greu.
Intr-a opta am incetat definitiv sa mai joc. Nici macar in poarta. Ocupata cu-ale tineretii dezechilibre hormonale, am uitat jocul care m-a facut sa inteleg de copil termenii de fair-play, joc de echipa, comunicare si concentrare.
Am ramas un fan avid al Campionatului Mondial de Fotbal si de fiecare data cand joaca nemtii mi-aduc aminte de dupamasa aceea, cand microbul sportului rege m-a luat si pe mine.
In toamna trecuta mi-a fost dat sa ajung pe Camp Nou, ma rog, pe langa el. Si-asa am aflat ce inseamna FC Barcelona. Mes que un club, zic ei. Un intreg oras - zic eu. Mentalitatea unei natiuni spune lumea in general. In meciul de ieri seara, cu Chelsea, pentru calificarea in finala Champions League, jucatorii clubului mi-au adus aminte exact de fotbalul pe care l-am vazut cu aproape decenii in urma. Jocul romantic, dupa cum e denumit, al Barcei e ceea ce am invatat eu ca se cheama fotbal. Si as vrea sa vad ziua in care macar un club la noi isi va aduce aminte de fotbal, asa cum a fost el gandit de englezi in original, si nu dupa cum l-au modelat proprietarii milionari de cluburi.
Analistii sportivi spun ca renasterea Barcelonei sub mana lui Pep Guardiola se datoreaza experientei lui la Barca pe teren. Altii spun ca e in toti spaniolii acel sentiment de joc frumos, joc cu scheme gandite si repetate la infinit, cu suturi din 6 si 30 m, cu ritmuri lente de tango si accelerari nebune in 15 metri. Daca n-as fi fost in Barcelona, as fi putut spune ca Barca, clubul, e doar un alt club de fotbal ai carui antrenori au stiut sa-si aleaga cu mare grija oamenii din teren. Asta daca nu vrei sa tii cont de scoala lor personala pentru juniori, a carui reprezentant il gasim in persoana lui Messi.
Dar FCB-ul e mult mai mult, intr-adevar. Ai impresia ca un oras intreg se strange pe stadion, ca tot orasul s-a construit in jurul clubului. Si traiesti aievea senzatia ca jucatorii reprezinta frumusetea arhitecturala a orasului, perfectiunea cladirilor lui Guell, euforia latina si suprarealismul picturilor lui Gaudi. Toate astea fac din finala Champions League de anul asta sa fie un "dream match" cu adevarat.
Asadar, daca aveti vreun fratior sau surioara care inca n-a aflat de fotbal, probabil ca meciul de la Roma ar fi un loc bun pentru explicatii. Ca pana la mondialele de la anu' mai e cale lunga, si dupa vorba transmisa pe cale orala pana la mine, balonul e rotund!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu