Anul trecut am decis sa fac o schimbare radicala a sensului meu de mers. Am aplicat pentru master in Marea Britanie, mai precis in Londra, si mai precis, pentru vreo 5. Acum o saptamana, ajungand acasa dupa o zi neinteresanta de munca, dau sa citesc email-urile ajunse de dimineata. Surprise, surprise... una din facultati imi trimisese o instiintare conform careia am trecut de trierea aplicatiilor si ar dori (ei) sa stie daca as putea participa intr-o zi anume sa dau un interviu- hold on - pe skype. Hmmda, am zis, de ce nu? Si-asa cu maica-mea de la 10.000 km departare vorbesc zilnic si se-aude perfect. Ce mare lucru sa dai un interviu prin Skype ??!!
Si uite asa, cu 2 zile in urma, subsemnata isi rodea incet unghiile in fata monitorului, incercand sa uite de ce avea sa se intample peste cateva minute. Cu vreo 20 minute intarziere - 20 de secole pentru mine, omul incununat cu aceasta sarcina, nimeni altul decat seful programului la care aplicasem, ma suna, facem cunostinta si tranteste prima intrebare "Tell me about your life so far." Si eu in sinea mea: cum pana mea ii explic eu 24 de ani de "WTF did i do till now in Romania?" Iau o gura mare de aer care trebuia sa imi redea increderea in manevrabilitatea limbii insularilor astora si incep sa dau din mine: liceu de info, facultate de jurnalism, stiu - nu se leaga tanda cu manda, si alegerea de a face nici mate, nici literatura, ci o chestie mai pe la mijloc.
A doua intrebare a fost si mai tare "Did you think about photojournalism?" Mmmm, of course i did. Da' de ce, sar eu de colo. Pai, stii ca unii incurca fotografia de presa cu fotojurnalismul. Moment de pauza. Doua respiratii adanci si-ncep sa turui: ca fotografia de presa, in general e un domeniu larg, ca fotojurnalismul, la mine acasa cel putin, e putin cam mort si ca parerea mea dintotdeauna a fost ca fotografia e arta. L-am lovit, am zis. Nu se poate sa nu-i placa, ca-i fotograf de 30 ani omu'. Si mai am si un talent feroce sa fac din tantar armasar, ca n-a fost examen oral la viata mea la care sa iau mai putin de 9. Stiam ce fac. Speram, cel putin.
Sa-i spun omului despre placerea mea bolnava de-a poza fatade de cladiri, mate prin tufisuri si instantanee stradale? Normal ca asta i-am spus. Suna foarte aiuristic, sunt convinsa, dar pe un tip care a trecut prin BBC, Hallmark, GEO, National Geographic, Vogue si Times, e cam greu sa-l impresionezi in 10 minute. Unless..., esti asa nebun ca mine si te risti sa trimiti tot felul de ciudatenii in portofoliul de prezentare (pentru cei care au calcat in Barcelona, sa stiti ca de-acolo au fost imaginile, cu tot ce am putut gasi mai intortocheat,mai naucitor, mai bine focalizat si bine pozitionat din operele stradale ale lui Gaudi pe langa care trecusem in toamna lui 2008).
"How would you describe your work experience?" Gotcha, am zis eu zambind in sinea mea. N-ai mai auzit tu de student care sa munceasca in spital, in reanimare, nu nenea? 10 puncte albe pentru mine, moment de pauza pentru intervievator.
Dupa alte 10 minute de lauda a programului sau, a faptului ca a fost superincantat de conversatia cu mine si de portofoliul trimis, imi tranteste urmatoarele fraze. Incerc sa le redau cat mai corect:
"You are from Romania, and we are very excited about this, since we never had a student from that part of Europe (in sinea mea- bine ca macar stie ca-i in Europa) and also care about our cultural mix; i can say for certain that you would make a fine addition to our program. Also, due to your life experience and open personality, i am happy to say that you qualify on all terms for this program. That is why, right now, i am making you an unconditional offer. "
Stop cadru! Voi stiti ce-nseamna asta? EU habar n-aveam. Si am intrebat. Raspunsul: omul imi oferea in momentul acela un loc la masterul de Fotografie si cultura urbana, fara a mai trece prin alte interviuri, fara a mai lua in consideratie si restul aplicatiei pe care nu o citise pana la capat.
Ultimele sale cuvinte au fost "Do you accept?" si "As a way to make you feel better (oricum imi venea sa sar de pe scaun) i can inform you that this program has thirty(30) places and we have received about three hundred(300) applications. So you should feel prety lucky by now."
Si dus a fost. Tacerea mea intrinseca a durat vreun minut. Si-apoi, la 7 seara, de la apartamentul 10 s-a auzit un urlet de fericire pana pe partea aialalta de bulevard. Intrasem la facultate in Anglia, pe un program cu o concurenta de 10 pe loc in 15 minute de conversatie pe skype.
I am THAT good in believing I can do something with my life.
Si uite asa, anul trecut, am decis sa fac o schimbare radicala pe sensul de mers al vietii mele. Alaltaieri a inceput. In toamna plec la studii in Londra.
Who's the bitch now, bitch?
P.S.: Aceasta e cladirea viitorului meu: Goldsmiths College. Fell free to scratch your own PC.
Si uite asa, cu 2 zile in urma, subsemnata isi rodea incet unghiile in fata monitorului, incercand sa uite de ce avea sa se intample peste cateva minute. Cu vreo 20 minute intarziere - 20 de secole pentru mine, omul incununat cu aceasta sarcina, nimeni altul decat seful programului la care aplicasem, ma suna, facem cunostinta si tranteste prima intrebare "Tell me about your life so far." Si eu in sinea mea: cum pana mea ii explic eu 24 de ani de "WTF did i do till now in Romania?" Iau o gura mare de aer care trebuia sa imi redea increderea in manevrabilitatea limbii insularilor astora si incep sa dau din mine: liceu de info, facultate de jurnalism, stiu - nu se leaga tanda cu manda, si alegerea de a face nici mate, nici literatura, ci o chestie mai pe la mijloc.
A doua intrebare a fost si mai tare "Did you think about photojournalism?" Mmmm, of course i did. Da' de ce, sar eu de colo. Pai, stii ca unii incurca fotografia de presa cu fotojurnalismul. Moment de pauza. Doua respiratii adanci si-ncep sa turui: ca fotografia de presa, in general e un domeniu larg, ca fotojurnalismul, la mine acasa cel putin, e putin cam mort si ca parerea mea dintotdeauna a fost ca fotografia e arta. L-am lovit, am zis. Nu se poate sa nu-i placa, ca-i fotograf de 30 ani omu'. Si mai am si un talent feroce sa fac din tantar armasar, ca n-a fost examen oral la viata mea la care sa iau mai putin de 9. Stiam ce fac. Speram, cel putin.
Sa-i spun omului despre placerea mea bolnava de-a poza fatade de cladiri, mate prin tufisuri si instantanee stradale? Normal ca asta i-am spus. Suna foarte aiuristic, sunt convinsa, dar pe un tip care a trecut prin BBC, Hallmark, GEO, National Geographic, Vogue si Times, e cam greu sa-l impresionezi in 10 minute. Unless..., esti asa nebun ca mine si te risti sa trimiti tot felul de ciudatenii in portofoliul de prezentare (pentru cei care au calcat in Barcelona, sa stiti ca de-acolo au fost imaginile, cu tot ce am putut gasi mai intortocheat,mai naucitor, mai bine focalizat si bine pozitionat din operele stradale ale lui Gaudi pe langa care trecusem in toamna lui 2008).
"How would you describe your work experience?" Gotcha, am zis eu zambind in sinea mea. N-ai mai auzit tu de student care sa munceasca in spital, in reanimare, nu nenea? 10 puncte albe pentru mine, moment de pauza pentru intervievator.
Dupa alte 10 minute de lauda a programului sau, a faptului ca a fost superincantat de conversatia cu mine si de portofoliul trimis, imi tranteste urmatoarele fraze. Incerc sa le redau cat mai corect:
"You are from Romania, and we are very excited about this, since we never had a student from that part of Europe (in sinea mea- bine ca macar stie ca-i in Europa) and also care about our cultural mix; i can say for certain that you would make a fine addition to our program. Also, due to your life experience and open personality, i am happy to say that you qualify on all terms for this program. That is why, right now, i am making you an unconditional offer. "
Stop cadru! Voi stiti ce-nseamna asta? EU habar n-aveam. Si am intrebat. Raspunsul: omul imi oferea in momentul acela un loc la masterul de Fotografie si cultura urbana, fara a mai trece prin alte interviuri, fara a mai lua in consideratie si restul aplicatiei pe care nu o citise pana la capat.
Ultimele sale cuvinte au fost "Do you accept?" si "As a way to make you feel better (oricum imi venea sa sar de pe scaun) i can inform you that this program has thirty(30) places and we have received about three hundred(300) applications. So you should feel prety lucky by now."
Si dus a fost. Tacerea mea intrinseca a durat vreun minut. Si-apoi, la 7 seara, de la apartamentul 10 s-a auzit un urlet de fericire pana pe partea aialalta de bulevard. Intrasem la facultate in Anglia, pe un program cu o concurenta de 10 pe loc in 15 minute de conversatie pe skype.
I am THAT good in believing I can do something with my life.
Si uite asa, anul trecut, am decis sa fac o schimbare radicala pe sensul de mers al vietii mele. Alaltaieri a inceput. In toamna plec la studii in Londra.
Who's the bitch now, bitch?
P.S.: Aceasta e cladirea viitorului meu: Goldsmiths College. Fell free to scratch your own PC.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu