From London with Love part 3

Ziua de azi a inceput delicios. Neluand in considerare semnificatia personala a zilei, pot spune ca a fost lunga dimineata de duminica savurata ca la carte, in pat, pana la ora 13.30. Trezita pe la un 10 somnoros si noros, am decis de comun acord cu sforaitorul sef al casei sa ne uitam la "Public Enemies": Johnny Depp, Christian Bale si Marion Cotillard. Pentru mine nu a fost chiar un regal cinematografic, ci mai degraba un film bun, realizat intr-o maniera ce poate parea usor superficiala, dar daca stai sa privesti mai in profunzime, realizezi ca altfel nu ai avut nici o sansa sa privesti intr-o bucatica din trecutul ambelor parti ale Americii anilor '30.
Cu un gust usor melancolic dupa rochiile si coafura vizionate timp de 2 ore, m-am bagat intr-un dus lung si foarte cald in speranta ca scap de somnolenta specifica celei mai ciudate vremi din Europa: cer insorit, soare stralucitor, frig de clantane dintii sau cer super innorat si o caldura aproape tropicala, ambele stari meteo putand fi intalnite in mai putin de o ora la o plimbare in Londra.
De la ora 17 a inceput adevaratul regal al zilei: piesa "Inherit the Wind" la unul din cele mai vechi si renumite teatre ale capitalei britanice: The Old Vic. Piesa pusa in scena de Trevor Nunn, vine ca un cover al si mai faimoasei drame "The Monkeys Trial" scrisa in 1925. Subiectul e unul de actualitate aproape: un profesor de scoala din Tennessee, John Scopes este inchis si urmeaza a fi judecat pentru ca le-ar fi citit copiilor in clasa un capitol despre evolutie bazat pe lucrarea de referinta a lui Charles Darwin "Originea speciilor". In rolul avocatului apararii avem un Kevin Spacey monumental, dezlantuit, fabulos, ce demonteaza orice incercare a acuzarii (David Throughton) de a-l eticheta ca un pacatos si un ateu ce merita ars in cele mai adanci colturi ale iadului. Sunt memorabile si infinit amuzante replicile de muscatura dintre acesti doi mari titani. As vrea sa va pot traduce si as putea-o face, dar limba romana n-ar cuprinde nici pe jumatatea frumusetea replicilor si istetimea cuvintelor enlezesti.
Titlul piesei se bazeaza pe un verset biblic ce revine obsesiv pe parcursul celor doua acte ca o piatra de hotar:
'He that troubleth his own house shall inherit the wind:
and the fool shall be servant to the wise of heart' (Proverbs 11:29)

Conform scriitorului britanic ce le-a dat englezilor o limba si o litertaura universala (need I say more?), tot ce e bun se termina cu bine, asa ca piesa are oarecum un final happy, dar scena finala cu Spacey tinand cartea lui Darwin intr-o mana si Biblia in cealalta, cantarindu-le din priviri, ramane apogeul teatral alaturi de fraza:
The Bible is just a book, a good book, but not the only book.
Piesa face parte din multitudinea de acte artistice si nu numai dedicate lui Charles Darwin, cartii sale si nu in ultimul rand teoriei evolutioniste. Poate mai mult decat oricand, o astfel de piesa, care se zvoneste ca ar fi bazata pe evenimente reale petrecute intr-o America atat de imbibata in credinta religioasa acum 150 ani, incat semana periculos de mult cu fanatismul musulman, este exact acel strop de atentie necesar in vremuri de restriste sau in vremuri cand lucrurile o iau prea pe aratura, dupa cum zice romanul.
Poate ca in ceasul al 12-lea n-ar fi rau daca toata lumea ar vedea o astfel de piesa. Pe mine m-a amuzat si in acelasi timp m-a intristat enorm la gandul ca o intelegere pur literara a cartilor de capatai din religie nu va niciodata posibila atata vreme cat religia va fi legea numarul unu intr-un stat politic si nu legea propriu-zisa facuta de oameni.

Mai bine zis, atat timp cat nu vom accepta faptul ca "God made the man and man, being a gentleman, responded the same way", religiile lumii vor continua sa se izbeasca una de cealalta, declansand in urma lor razboaie ce distrug culturi si natii intregi.

Anyway, piesa a fost cu adevarat fenomentala, un cadou perfect pentru momentul in care realizezi ca a mai trecut un an. Un pahar de vin rosu, un "Clar de luna" al lui Debussy si un articol de blog, iata finalul zilei care acum 24 de ani aducea un nou mucos pe fata Terrei.

From London with Love,


P.S. Urarea cea mai inteligenta este sa ti se indeplineasca tot ce iti doresti, dar ai grija ce doresti, ca uneori se poate implini. Pentru prima data in viata, nu stiu ce sa imi doresc. Am atins un prag de satisfactie. Tot ce imi mai pot dori acum, probabil, e sanatate, ca sa termin tot ce am inceput. Salud!

From London with love - part 2

Azi a fost o sambata ultra-insorita intr-o Londra de obicei innorata. Cu aproape 25 de grade la amiaza, era inabusitor, aproape torid. Doamne, asta vine de la un om care acum 3 saptamani infrunta 30 de grade in dulcele targ iesean. Acomodarea intervine mai repede decat isi imagineaza multi.

Si ce face un viitor student intr-o Londra luminoasa si intr-o sambata ce se anunta frumoasa?

Viziteaza, vede, iese in lume, adica merge in centru, se pune cu fundul pe treptele statuii amiralului Nelson in Trafalgar Square si priveste la cladirile din jur scaldate intr-un soare aproape incredibil pentru o insula vestita prin norii ei. Si uite asa se iveste dorul de a vedea, unde nu mai pui si gratis, o sumedenie de tablouri iesite din mana unor nume atat de mari incat si manualul de istorie s-ar excita in timp ce eu citesc din planul cladirilor National Portrait Gallery si National Gallery.

Sa povestim amestecat, pentru ca oricum nu le-am vazut intr-o ordine clara: Rubens, Renoir, Gauguin, Picasso, Van Gogh, Manet, Monet, Tizian, Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Caravaggio, Goya, Cezanne, Degas, Van Eyck, Vermeer, Rembrandt, Velazquez, Botticelli.

Nu sunt o cunoscatoare acerba a istoriei picturii sau a stilurilor, dar sa vezi tablouri de 6 m pe 4, sau de 30 cm pe 30 cm iesite de pe mana unor oameni despre care am citit doar in cartile de istorie e o onoare. Sa le mai vezi si gratis, din bunatatea casei regale, e o treaba realmente minunata. Dupa 5 ore de privit, citit si admirat cu gura deschisa ca un copil de gradinita, am iesit buimaca si infiorata. Am privit 500 de ani de istorie. What a day!

La finalul zilei am oprit la un restaurant grecesc si am incununat o zi plina de cultura si inspiratie cu un tzatziki si un cd cu jazz din anii '50 (vezi Ella Fitzgerald si Louis Armstrong). Long live globalizarea!

Din Londra, cu dragoste, inchei o noua transmisie.

P.S.: Am cateva poze dar n-am apcat sa le scot. Promit cat de curand sa o fac si pe asta. :)

From London with love

7 zile in Londra and going. 7 zile din cele 365 ce ar trebui sa ma transforme intr-o masteranda de fotografie urbana posh, british si chiar fancy, dupa vorba catorva prieteni. 7 zile dintr-un an care ar trebui sa ma invete cu ce se manaca Londra, macar la aperitiv, cat de fabulos e sistemul britanic (oricare vreti voi: educational, medical, justitiar, administrativ, you name it) si poate sa aflu pe pielea mea cum e sa fii strain intr-o tara devenita straina de ea insasi prin globalizare.

Bla, bla, bla. O pot duce asa inca vreo doua paragrafe, cu ce ar trebui sa se prinda de mine in anul de masterat ce sta sa inceapa in vreo 2 saptamani. Hai sa trag linie si sa va povestesc un pic despre ce s-a prins, de fapt, de mine in prima saptamana:

1. Socul cultural exista cu adevarat. Nu e un bau bau menit sa va faca sa mustaciti cand cititi carti de orientare turistica pentru Papua Noua Guinee. De obicei scrie frumos negru pe alb ca nu e indicat sa te holbezi la populatia indigena, sa te interesezi din timp daca e bine cu pantaloni trei sferturi sau pantaloni lungi, mulati sau largi - you get the picture, sa fii la curent cu subiectele zilei si sa nu ii refuzi, indiferent de ce iti pun in fata, si denumesc ei mancare.

In toate ghidurile despre Londra, in brief-ul de orientare pentru noul student cazut pe London Bridge, scrie mare si frumusel: sa nu te sperii de multitudinea de rase si culori, fiecare cu ale ei traditii, pe care le vei intalni in cel mai mare pot cultural existent pe planeta. Ei da, prima oara am ras si eu. Cine sa se sperie, je care a mai batut un pic Europa, am vazut si negri, chinezi, si marocani belgienizati, pardon barbarismul. Hai, dom'le fugi de-aici. Nu ma sperii eu asa usor. Chestia interesanta e ca nu te sperii. Dar te impresioneaza. Pe bune. Si te holbezi ca prostul, fara pic de bun-simt, ca un magar roman ce esti si n-ai mai vazut nik la viata ta mica de provincial.

Primele zile juri ca te-ai mutat in Pakistan, Afghanistan sau chiar Emiratele Arabe Unite. La finalul saptamanii, daca Doamne fereste, te mananca profund sa tragi o raita pe Oxford Street, si schimbi vreo 2 metrouri pentru asta, stii ca te-ai culcat in Londra, dar odata ajuns in Raiul cumparaturilor te uiti bine de jur imprejur si-ncepi sa te intrebi usor in barba "Ce pana mea, m-am mutat la Beijing?"

In spiritul romanului salbatic: e plin de galbejiti, frate! Cu ochii cas, galbeni icteric unii dintre ei, imbracati ciudat (si ciudat nu inseamna usor efeminat, gay sau metrosexual), dar realmente ciudat, cu Iphone-ul nelipsit din mana sau ureche, astia sunt adevarata viata a Londrei bag seama. Cu sutele misunam pe Oxford, dar parca ei ne depasesc si aici, nu numai in tara lor de bastina.

2. Bunul simt si buna crestere te inconjoara discret. Nu ai cum sa te pierzi si nu ai cum sa nu gasesti ceea ce cauti. Asta e o axioma pe care cu siguranta n-ai sa o intalnesti acasa, dar aici e universal valabila, aici insemnand partea vestica a Europei. Nu gasesti un sediu de banca, intra in primul pub si vei afla, nu stii de ce nu iti merge cardul la metrou - vesnic va fi minim un nene in vesta galbena care sa te ajute, nu te prinzi cum sa ajungi la o statie de autobuz, intreaba orice trecator si iti vor raspunde amabil, cu degetul pe o harta sau prin simplele gesturi de orientare (inainte, dreapta, stanga). Nu se uita nimeni urat la tine, nu te usuieste nimeni, nu te scuipa nimeni. In timp ma voi obisnui si eu sa dau raspunsuri spontane fetelor nedumerite de turisti care descifreaza harta liniilor de metrou, sa dau buna ziua in fiecare magazin in care intru, sa spun daca ma pot ajuta cu ceva in loc sa caut ca fraiera prin tot magazinul. In timp...

3. Fiecare are treaba lui. In Londra inveti mai mult ca oriunde ca esti intr-o masa de oameni, faci parte din muulte milioane la fel de preocupati ca si tine. Nu mai sunt intr-un orasel in care dimineata la stop vedeai cel putin 2-3 fete cunoscute. In fiecare dimineata la metrou alti oameni, la pub-ul din fata alti oameni. E suficient pentru o secunda sa stai deoparte pe orice strada mai aglomerata. M-am rezemat usor de perete intr-una din zile si am deschis pentru cateva minute urechile: zeci de dialecte, culori de piele, tonuri vocale. N-are nici o importanta ca eu si omul de langa mine vorbim in romana, la doi pasi in fata se vorbeste rusa sau finlandeza, trei metri mai incolo e o gasca japoneza care se distreaza din plin, iar la coada de la casa te intampina un puternic accent frantuzesc.

Sunt doar unul din milioane. Londra ne-a primit pe toti. La ora actuala se spune ca mai putin de 10% din populatia capitalei sunt britanici get-beget. Nici nu ma mira. I-au cotropit toate natiile lumii, adusi de mirajul conservatorismului regal, de dorinta de a face parte din ceva atat de mare si important pe harta lumii ca Londra.

Se spune ca la finalul unei zile de umblat, orice turist ajunge sa contempleze Big Ben-ul si Tamisa la apus de soare, imagine ce ramane brand de tara in mintile multora. In fiecare seara cand ajung acasa, eu vad cladiri imense de birouri, strada pe care stau e plina de magazine de bijuterii detinute de afro-americani si indieni si 20 m mai sus de mine e un bar cu un chef italian si chelnerite romance. Brand-ul londonez pentru mine e caramida inchisa la culoare si varietatea.

Din Londra, cu multa dragoste, inchei prima transmisie. Sa speram ca data viitoare vor fi si ceva poze pentru cititorii atat de curiosi :)

P.S.: Ceva ce-am invatat mai demult, in prima incursiune pe afara, dar am tinut minte pana azi: la cea mai vaga silaba romaneasca din jurul meu, ce nu provine de la mine, brusc dialectul meu se preschimba intr-un british english de oxford. Si tac pana ma prind de unde provine dialectul de roman, 99% din cazuri de la cineva cu care n-as vrea nici acasa sa am de-a face. Si pana dispare individul vorbesc frumusel in limba materna a tarii de m-a primit. E mai civilizat asa domnule, sa te-nteleaga si cei din jur ;)

My Huckleberry friend....

Daca as spune "Breakfast at Tiffany's" si Audrey Hepburn ai zice ca sunt o fana a filmelor vechi. Si chiar sunt. Cartea, in cazul de fata - a lui Truman Capote - pentru nestiutori si curiosi- e mai serioasa decat pelicula ce a facut istorie in fashion cu a ei "little black dress".

Dar, mai mult decat o iubitoare de oldies, sunt o iubitoare inraita de muzica veche si foarte veche. Henry Mancini a scris special pentru acest film o melodie care a ramas in istoria muzicii, a fost reluata de zeci de ori de alti mari artisti, dar niciunul n-a mai reusit sa-i dea savoarea unei plimbari la 7 dimineata prin fata vestitului magazin de bijuterii si senzatia ca toata lumea e la picioarele tale.

Melodia asta o stiam de ceva vreme. Aflata in pragul unei mari schimbari, sincer, e melodia care ma face sa ma simt bine. Sa nu-mi fie frica de ce-o sa vina. Sa am curajul sa pasesc mai departe pe drumul de care ma tin strans cu dintii momentan. Sa nu ma uit inapoi.

Enjoy! (as I do)

15 minute pe Skype

Anul trecut am decis sa fac o schimbare radicala a sensului meu de mers. Am aplicat pentru master in Marea Britanie, mai precis in Londra, si mai precis, pentru vreo 5. Acum o saptamana, ajungand acasa dupa o zi neinteresanta de munca, dau sa citesc email-urile ajunse de dimineata. Surprise, surprise... una din facultati imi trimisese o instiintare conform careia am trecut de trierea aplicatiilor si ar dori (ei) sa stie daca as putea participa intr-o zi anume sa dau un interviu- hold on - pe skype. Hmmda, am zis, de ce nu? Si-asa cu maica-mea de la 10.000 km departare vorbesc zilnic si se-aude perfect. Ce mare lucru sa dai un interviu prin Skype ??!!

Si uite asa, cu 2 zile in urma, subsemnata isi rodea incet unghiile in fata monitorului, incercand sa uite de ce avea sa se intample peste cateva minute. Cu vreo 20 minute intarziere - 20 de secole pentru mine, omul incununat cu aceasta sarcina, nimeni altul decat seful programului la care aplicasem, ma suna, facem cunostinta si tranteste prima intrebare "Tell me about your life so far." Si eu in sinea mea: cum pana mea ii explic eu 24 de ani de "WTF did i do till now in Romania?" Iau o gura mare de aer care trebuia sa imi redea increderea in manevrabilitatea limbii insularilor astora si incep sa dau din mine: liceu de info, facultate de jurnalism, stiu - nu se leaga tanda cu manda, si alegerea de a face nici mate, nici literatura, ci o chestie mai pe la mijloc.

A doua intrebare a fost si mai tare "Did you think about photojournalism?" Mmmm, of course i did. Da' de ce, sar eu de colo. Pai, stii ca unii incurca fotografia de presa cu fotojurnalismul. Moment de pauza. Doua respiratii adanci si-ncep sa turui: ca fotografia de presa, in general e un domeniu larg, ca fotojurnalismul, la mine acasa cel putin, e putin cam mort si ca parerea mea dintotdeauna a fost ca fotografia e arta. L-am lovit, am zis. Nu se poate sa nu-i placa, ca-i fotograf de 30 ani omu'. Si mai am si un talent feroce sa fac din tantar armasar, ca n-a fost examen oral la viata mea la care sa iau mai putin de 9. Stiam ce fac. Speram, cel putin.
Sa-i spun omului despre placerea mea bolnava de-a poza fatade de cladiri, mate prin tufisuri si instantanee stradale? Normal ca asta i-am spus. Suna foarte aiuristic, sunt convinsa, dar pe un tip care a trecut prin BBC, Hallmark, GEO, National Geographic, Vogue si Times, e cam greu sa-l impresionezi in 10 minute. Unless..., esti asa nebun ca mine si te risti sa trimiti tot felul de ciudatenii in portofoliul de prezentare (pentru cei care au calcat in Barcelona, sa stiti ca de-acolo au fost imaginile, cu tot ce am putut gasi mai intortocheat,mai naucitor, mai bine focalizat si bine pozitionat din operele stradale ale lui Gaudi pe langa care trecusem in toamna lui 2008).
"How would you describe your work experience?" Gotcha, am zis eu zambind in sinea mea. N-ai mai auzit tu de student care sa munceasca in spital, in reanimare, nu nenea? 10 puncte albe pentru mine, moment de pauza pentru intervievator.
Dupa alte 10 minute de lauda a programului sau, a faptului ca a fost superincantat de conversatia cu mine si de portofoliul trimis, imi tranteste urmatoarele fraze. Incerc sa le redau cat mai corect:
"You are from Romania, and we are very excited about this, since we never had a student from that part of Europe (in sinea mea- bine ca macar stie ca-i in Europa) and also care about our cultural mix; i can say for certain that you would make a fine addition to our program. Also, due to your life experience and open personality, i am happy to say that you qualify on all terms for this program. That is why, right now, i am making you an unconditional offer. "
Stop cadru! Voi stiti ce-nseamna asta? EU habar n-aveam. Si am intrebat. Raspunsul: omul imi oferea in momentul acela un loc la masterul de Fotografie si cultura urbana, fara a mai trece prin alte interviuri, fara a mai lua in consideratie si restul aplicatiei pe care nu o citise pana la capat.

Ultimele sale cuvinte au fost "Do you accept?" si "As a way to make you feel better (oricum imi venea sa sar de pe scaun) i can inform you that this program has thirty(30) places and we have received about three hundred(300) applications. So you should feel prety lucky by now."

Si dus a fost. Tacerea mea intrinseca a durat vreun minut. Si-apoi, la 7 seara, de la apartamentul 10 s-a auzit un urlet de fericire pana pe partea aialalta de bulevard. Intrasem la facultate in Anglia, pe un program cu o concurenta de 10 pe loc in 15 minute de conversatie pe skype.
I am THAT good in believing I can do something with my life.

Si uite asa, anul trecut, am decis sa fac o schimbare radicala pe sensul de mers al vietii mele. Alaltaieri a inceput. In toamna plec la studii in Londra.

Who's the bitch now, bitch?

P.S.: Aceasta e cladirea viitorului meu: Goldsmiths College. Fell free to scratch your own PC.

Balonu-i rotund pe toata durata meciului

La inceputul anilor 90' am avut primul televizor color - un Beko amarat, in care verdele ierbii imi lua ochii de copil crescut intr-un Tatarasi inverzit primavara. Aveam 6 ani, sub 1m50 si ma cam bateam pe-afara cu tiganii vecini.

Amintirile de la 6 ani se spune ca sunt clare ca luna. Eu ii contrazic. Mi-e greu sa-mi aduc aminte cu exactitate fiecare detaliu, dar stiu ca era vara si ca tv-ul din casa, mutat pe Cartoon Network, nedublat pe atunci, slava Domnului, era motivul principal de haraiala intre maica-mea si bunici. Pana cand, intr-o dupamasa, si-asta mi-aduc aminte ca prin ceata, bunica-miu a zis sa mut pe TVR1. Si-am vazut o droaie de omuleti care se-nvarteau pe un teren verde, cu oaresice linii albe si niste plase agatate pe margini. Mister de ce existau 2 culori diferite pe imbracamintea lor si inca unu singuratic care arata ca ratusca cea urata pe langa ei, fugind de mama focului. Plictisitor primele 5 minute. Apoi au venit explicatiile. Si-apoi m-am uitat la jocul de picioare din jurul mingii. Odata cu primele driblari nemtesti un zambet larg mi s-a instalat pe fata si curiozitatea copilareasca si-a spus cuvantul.

La 6 ani, bunica-miu a incercat sa-mi explice regulile fotbalului, sport ce avea sa devina mijloc principal de refulare vreo 10 ani de copilarie si adolescenta. Genunchii mei juliti si spiritul de "lasati-ma in pace, stiu eu ce fac" a fost cel care a produs sentimentul ca fata mamii e pe jumatate baiat si m-au lasat in banii mei sa joc ce vreau eu pe-afara, cu conditia sa nu rup hainele... prea tare.

La 6 ani aflam intr-o luna despre Beckenbauer, Portocala mecanica, Squadrazzura, Latinii naibii, Uite-i si pe-ai nostri, Gooool!, Fault, fault ce naiba!, Hent!!!!, Nu-i ofsaid... si altele. La 10 ani eram portar de temut pentru vreo 10 blocuri din cartier. Marturie stau cicatricile de pe genunchii mei foarte nefeminini. Jucam pe asfalt, rarisim pe iarba, niciodata pe gazon pregatit. Jucam cu mingi semidezumflate, din plastic, nicidecum piele cusuta, baituita si marcata NIKE. La 14 ani ai mei au incercat sa-mi explice frumos ca poate e vremea sa mai renunt la sporturile in care te-arunci, pe jos. Plus ca adolescenta isi facea simtita prezenta din greu.
Intr-a opta am incetat definitiv sa mai joc. Nici macar in poarta. Ocupata cu-ale tineretii dezechilibre hormonale, am uitat jocul care m-a facut sa inteleg de copil termenii de fair-play, joc de echipa, comunicare si concentrare.

Am ramas un fan avid al Campionatului Mondial de Fotbal si de fiecare data cand joaca nemtii mi-aduc aminte de dupamasa aceea, cand microbul sportului rege m-a luat si pe mine.

In toamna trecuta mi-a fost dat sa ajung pe Camp Nou, ma rog, pe langa el. Si-asa am aflat ce inseamna FC Barcelona. Mes que un club, zic ei. Un intreg oras - zic eu. Mentalitatea unei natiuni spune lumea in general. In meciul de ieri seara, cu Chelsea, pentru calificarea in finala Champions League, jucatorii clubului mi-au adus aminte exact de fotbalul pe care l-am vazut cu aproape decenii in urma. Jocul romantic, dupa cum e denumit, al Barcei e ceea ce am invatat eu ca se cheama fotbal. Si as vrea sa vad ziua in care macar un club la noi isi va aduce aminte de fotbal, asa cum a fost el gandit de englezi in original, si nu dupa cum l-au modelat proprietarii milionari de cluburi.

Analistii sportivi spun ca renasterea Barcelonei sub mana lui Pep Guardiola se datoreaza experientei lui la Barca pe teren. Altii spun ca e in toti spaniolii acel sentiment de joc frumos, joc cu scheme gandite si repetate la infinit, cu suturi din 6 si 30 m, cu ritmuri lente de tango si accelerari nebune in 15 metri. Daca n-as fi fost in Barcelona, as fi putut spune ca Barca, clubul, e doar un alt club de fotbal ai carui antrenori au stiut sa-si aleaga cu mare grija oamenii din teren. Asta daca nu vrei sa tii cont de scoala lor personala pentru juniori, a carui reprezentant il gasim in persoana lui Messi.
Dar FCB-ul e mult mai mult, intr-adevar. Ai impresia ca un oras intreg se strange pe stadion, ca tot orasul s-a construit in jurul clubului. Si traiesti aievea senzatia ca jucatorii reprezinta frumusetea arhitecturala a orasului, perfectiunea cladirilor lui Guell, euforia latina si suprarealismul picturilor lui Gaudi. Toate astea fac din finala Champions League de anul asta sa fie un "dream match" cu adevarat.

Asadar, daca aveti vreun fratior sau surioara care inca n-a aflat de fotbal, probabil ca meciul de la Roma ar fi un loc bun pentru explicatii. Ca pana la mondialele de la anu' mai e cale lunga, si dupa vorba transmisa pe cale orala pana la mine, balonul e rotund!

A little bitt of DM

Depeche Mode iese la rampa cu un nou album anul acesta. Tatucii synth/electronic-ului britanic ne amintesc, ca dupa aproape 30 ani (in 2010 se fac) they still get it, they still make it and worse, it's still god damn addictive.

Desi il aveam de o saptamana prin calculator, in seara asta am ascultat in prima auditie, cu niste urechi tunate la maximum noile piese reunite sub denumirea "Sounds of the Universe". Si da, albumul are o tusa groasa de sunete deep, tonalitati joase, frecvente care sigur supara un neobisnuit al albumelor lor de inceput. Melodii ca "Wrong", "In Chains", "Sleepwalker", "Jezebel"... cred ca ati prins ideea cam cum suna materialul. E dark, e heavy, e mult bas slow si greoi, e sunet electronic profund ce aduce aminte de Yazoo, Kraftwerk si Pet shop Boys, laolalta.

Dintre toate, "Wrong" e cea lansata si trimisa sa promoveze noul material ce se va lansa pe 20 aprilie in Europa si 21 aprilie in State. Parerea mea: nu e cea mai grozava dintre ele. Cea care mi-a atras atentia e ultima piesa, "Corrupt", care suna cam asa:



I could corrupt you in a heartbeat
You think you're so special
Think you're so sweet
What are you trying
Don't even tempt me
Soon you'll be crying
and wishing you dread me

You'll be calling out my name
When you need someone to blame

I could corrupt you it would be easy
Watching you suffer
Girl, it will please me
I wouldn't touch you
With my little finger
I know it would crush you
My memory would linger

You'd be crying out in pain
Begging me to play my games

I could corrupt you it would be ugly
They could sedate you
But what good would drugs be
But I wouldn't touch you
My hands on your hips
It wouldn't be too much to
Place my lips on your lips

You'd be calling out my name
Begging me to play my games