7 zile in Londra and going. 7 zile din cele 365 ce ar trebui sa ma transforme intr-o masteranda de fotografie urbana posh, british si chiar fancy, dupa vorba catorva prieteni. 7 zile dintr-un an care ar trebui sa ma invete cu ce se manaca Londra, macar la aperitiv, cat de fabulos e sistemul britanic (oricare vreti voi: educational, medical, justitiar, administrativ, you name it) si poate sa aflu pe pielea mea cum e sa fii strain intr-o tara devenita straina de ea insasi prin globalizare.
Bla, bla, bla. O pot duce asa inca vreo doua paragrafe, cu ce ar trebui sa se prinda de mine in anul de masterat ce sta sa inceapa in vreo 2 saptamani. Hai sa trag linie si sa va povestesc un pic despre ce s-a prins, de fapt, de mine in prima saptamana:
1. Socul cultural exista cu adevarat. Nu e un bau bau menit sa va faca sa mustaciti cand cititi carti de orientare turistica pentru Papua Noua Guinee. De obicei scrie frumos negru pe alb ca nu e indicat sa te holbezi la populatia indigena, sa te interesezi din timp daca e bine cu pantaloni trei sferturi sau pantaloni lungi, mulati sau largi - you get the picture, sa fii la curent cu subiectele zilei si sa nu ii refuzi, indiferent de ce iti pun in fata, si denumesc ei mancare.
In toate ghidurile despre Londra, in brief-ul de orientare pentru noul student cazut pe London Bridge, scrie mare si frumusel: sa nu te sperii de multitudinea de rase si culori, fiecare cu ale ei traditii, pe care le vei intalni in cel mai mare pot cultural existent pe planeta. Ei da, prima oara am ras si eu. Cine sa se sperie, je care a mai batut un pic Europa, am vazut si negri, chinezi, si marocani belgienizati, pardon barbarismul. Hai, dom'le fugi de-aici. Nu ma sperii eu asa usor. Chestia interesanta e ca nu te sperii. Dar te impresioneaza. Pe bune. Si te holbezi ca prostul, fara pic de bun-simt, ca un magar roman ce esti si n-ai mai vazut nik la viata ta mica de provincial.
Primele zile juri ca te-ai mutat in Pakistan, Afghanistan sau chiar Emiratele Arabe Unite. La finalul saptamanii, daca Doamne fereste, te mananca profund sa tragi o raita pe Oxford Street, si schimbi vreo 2 metrouri pentru asta, stii ca te-ai culcat in Londra, dar odata ajuns in Raiul cumparaturilor te uiti bine de jur imprejur si-ncepi sa te intrebi usor in barba "Ce pana mea, m-am mutat la Beijing?". Pasiunea mea pentru
genti de piele ma costa enorm.
In spiritul romanului salbatic: e plin de galbejiti, frate! Cu ochii cas, galbeni icteric unii dintre ei, imbracati ciudat (si ciudat nu inseamna usor efeminat, gay sau metrosexual), dar realmente ciudat, cu Iphone-ul nelipsit din mana sau ureche, astia sunt adevarata viata a Londrei bag seama. Cu sutele misunam pe Oxford, dar parca ei ne depasesc si aici, nu numai in tara lor de bastina.
2. Bunul simt si buna crestere te inconjoara discret. Nu ai cum sa te pierzi si nu ai cum sa nu gasesti ceea ce cauti. Asta e o axioma pe care cu siguranta n-ai sa o intalnesti acasa, dar aici e universal valabila, aici insemnand partea vestica a Europei. Nu gasesti un sediu de banca, intra in primul pub si vei afla, nu stii de ce nu iti merge cardul la metrou - vesnic va fi minim un nene in vesta galbena care sa te ajute, nu te prinzi cum sa ajungi la o statie de autobuz, intreaba orice trecator si iti vor raspunde amabil, cu degetul pe o harta sau prin simplele gesturi de orientare (inainte, dreapta, stanga). Nu se uita nimeni urat la tine, nu te usuieste nimeni, nu te scuipa nimeni. In timp ma voi obisnui si eu sa dau raspunsuri spontane fetelor nedumerite de turisti care descifreaza harta liniilor de metrou, sa dau buna ziua in fiecare magazin in care intru, sa spun daca ma pot ajuta cu ceva in loc sa caut ca fraiera prin tot magazinul. In timp...
3. Fiecare are treaba lui. In Londra inveti mai mult ca oriunde ca esti intr-o masa de oameni, faci parte din muulte milioane la fel de preocupati ca si tine. Nu mai sunt intr-un orasel in care dimineata la stop vedeai cel putin 2-3 fete cunoscute. In fiecare dimineata la metrou alti oameni, la pub-ul din fata alti oameni. E suficient pentru o secunda sa stai deoparte pe orice strada mai aglomerata. M-am rezemat usor de perete intr-una din zile si am deschis pentru cateva minute urechile: zeci de dialecte, culori de piele, tonuri vocale. N-are nici o importanta ca eu si omul de langa mine vorbim in romana, la doi pasi in fata se vorbeste rusa sau finlandeza, trei metri mai incolo e o gasca japoneza care se distreaza din plin, iar la coada de la casa te intampina un puternic accent frantuzesc.
Sunt doar unul din milioane. Londra ne-a primit pe toti. La ora actuala se spune ca mai putin de 10% din populatia capitalei sunt britanici get-beget. Nici nu ma mira. I-au cotropit toate natiile lumii, adusi de mirajul conservatorismului regal, de dorinta de a face parte din ceva atat de mare si important pe harta lumii ca Londra.
Se spune ca la finalul unei zile de umblat, orice turist ajunge sa contempleze Big Ben-ul si Tamisa la apus de soare, imagine ce ramane brand de tara in mintile multora. In fiecare seara cand ajung acasa, eu vad cladiri imense de birouri, strada pe care stau e plina de magazine de bijuterii detinute de afro-americani si indieni si 20 m mai sus de mine e un bar cu un chef italian si chelnerite romance. Brand-ul londonez pentru mine e caramida inchisa la culoare si varietatea.
Din Londra, cu multa dragoste, inchei prima transmisie. Sa speram ca data viitoare vor fi si ceva poze pentru cititorii atat de curiosi :)
P.S.: Ceva ce-am invatat mai demult, in prima incursiune pe afara, dar am tinut minte pana azi: la cea mai vaga silaba romaneasca din jurul meu, ce nu provine de la mine, brusc dialectul meu se preschimba intr-un british english de oxford. Si tac pana ma prind de unde provine dialectul de roman, 99% din cazuri de la cineva cu care n-as vrea nici acasa sa am de-a face. Si pana dispare individul vorbesc frumusel in limba materna a tarii de m-a primit. E mai civilizat asa domnule, sa te-nteleaga si cei din jur ;)
